ENGLISH BELOW
1. Mă numesc Borka-Vitális Levente și sunt medic veterinar practician în Târgu Mureș. Am absolvit facultatea din Timișoara în 1998 și imediat după terminarea serviciului militar (obligatoriu în acea vreme) am început să profesez. În primii ani am fost angajat într-un praxis mixt (animale mari și animale de companie), iar din 2002 am devenit partener, ocupându-mă numai cu animale de companie. Având prieteni biologi/ornitologi, din când în când, au ajuns și păsări sălbatice pe masa de consultație, pe care n-am putut să refuz, din 2 motive:
- animalele sălbatice întotdeauna m-au fascinat
- etica profesională mă obliga să încerc să ajut aceste animale, deoarece nimeni nu avea afinitate pentru așa ceva, din zona noastră.
Cazuistica devenind din ce în ce mai bogată, am încercat să mă specializez, dar pe vremea respectivă, n-am găsit nimic, care să corespundă cu această temă în țară. Profitând de cunoașterea unei limbi străine (maghiara, care este și limba mea maternă), m-am înscris la un curs postuniversitar de specializare la facultatea din Budapesta, pe care n-am să regret niciodată. Am avut ocazia să învăț de la o echipă internațională, specialiști recunoscuți pe plan mondial. Eu, fiind unic din afara zonei de țintă, (pregătirea adresându-se medicilor din Ungaria ) - mai „exotic” printre ei, am legat niște relații profesionale (chiar de prietenie, cu unii) cu mulți lectori și cu care țin legătura și astăzi.
Pasiunea pentru animale am moștenit-o de la părinți (deși, sunt ferm convins că este un atavism), care mi-au permis să țin animale, indiferent de specie - probabil și-au dat seama că în preajma animalelor nu fac prostii deosebite, nefiind un copil foarte cuminte. Ulterior mi-am dat seama, că această permisivitate poate făcea parte din strategia lor de a-mi alege o meserie - și a fost o idee genială.
2. Î: Ce este Vets 4 Wild România?
R: Cu timpul, având din ce în ce mai mulți pacienți sălbatici, m-am gândit să o fac sub formă organizată, înființând o asociație. Știind doi colegi cu aceeași orientare, am înființat asociația cu gândul: „ dacă suntem organizați, putem să fim mai eficienți”. Dr. Köbölkuti Lóránd și dr. Szilágyi Csongor au fost foarte prompți și așa am înființat asociația Vet`s4Wild, în 2012. Timpul a dovedit că a fost o idee bună, fără această organizare n-am fi reușit să facem cunoscută munca noastră și, inevitabil, n-am fi fost la fel de eficienți. Momentan, asociația este cunoscută de un public destul de larg, mai ales din sfera profesională (medici veterinari, biologi, ornitologi, ONG-uri cu activitate în protecția naturii etc.), dar și de către oameni de rând, care au apelat cândva la noi cu un caz-două.
Idea de bază era să încercăm să găsim, să tratăm, să reabilităm animale sălbatice în scopul repatrierii în natură - și această filozofie am și păstrat-o. În ultimii 8 ani de activitate am reușit să ajutăm câteva mii de viețuitoare sălbatice, la care se mai adaugă perioada lucrată „pe cont propriu”- personal activând de 13-14 ani în domeniu.
Pentru mine, un punct foarte important și hotărâtor a fost întâlnirea cu Csaba Domokos (Grupul Milvus), coordonatorul unui proiect de cercetare a ursului brun (Ursus arctos), în anul 2008. El m-a rugat, să ajut cu anestezierea unor exemplare de urși sălbatici capturați, în scopul montării unor colare cu dispozitiv GPS/GSM. Contactul fizic cu aceste animale mi-a oferit niște senzații de nedescris, plasând această specie în topul preferenției. Recunosc, nu este corect în această muncă să ai preferințe de specii, dar sinceritatea mă obligă la această confesiune. Lucrând ca anestezist de urși, m-a făcut să citesc, să învăț, să trag concluzii din experiența proprie și nu în ultimul rând, să cunosc colegi cu experiență în domeniu. Interesul față de urși m-a dus la conferințe și work-shopuri, unde era invitată crema cunoscătorilor acestei teme, pe plan mondial (europeni și din America de Nord). Relația cu colegii din această branșă (selectă, zic eu, fiind cercetători, medici din grădini zoologice sau cadre didactice universitare) este foarte importantă și foarte utilă.
Acest proiect al Grupului Milvus, este activ și astăzi, adăugându-se și munca de salvare a indivizilor bolnavi, răniți, prinși în lațurile braconierilor sau salvarea puilor rămași orfani din diferite motive. Tot prin “filiera” urșilor am ajuns să-l cunosc pe Bereczky Leonardo, cel care conduce Centrul de Reabilitare a Puilor de Urși Orfani, din Bălan, unicul din Europa. Prin el am avut ocazia să ajung la o cazuistică relativ bogată (diverse operații și tratamente) și pe această cale vreau să-i mulțumesc pentru încredere. Tot prin urși, i-am cunoscut pe cei de la ACDB Focșani, un ONG foarte activ, profesionist și cu oameni frumoși. Prietenia cu ei, mi-a oferit șansa să pun mâna și pe alte specii mai deosebite (râs, vidră), dar cel mai important este relația profesională cu ei, la care țin foarte mult.
3. Î: Care credeți că au fost dificultățile întâmpinate la început? Care sunt cele din prezent?
R: Greutățile de la început sunt încă sunt actuale.
1. În primul rând, lipsa unei infrastructuri, imperios necesară procesului de reabilitare. Deși am făcut pași enormi, mai avem multe de făcut. În procesul de salvare a animalelor sălbatice, actul medical este numai o etapă. Succesul deplin presupune și o perioadă de reabilitare, care poate să dureze zile, săptămâni sau ani. Asta presupune un adăpost adecvat, țarcuri și voliere (multe, în cazul nostru, datorită rulajului), și personal dedicat, resurse financiare, prin care putem să hrănim animalele respective. Putem să tratăm cu cele mai bune medicamente, să operăm prin cele mai noi tehnici chirurgicale și să avem rezultate medicale deosebite, dar dacă reabilitarea lasă de dorit, nu mai putem să eliberăm pacientul, ceea ce înseamnă muncă și bani pierduț, dar cel mai important, exemplar pierdut pentru fauna sălbatică.
Noi în schimb, avem un avantaj fantastic. Relația noastră cu Grupul Milvus (un ONG pentru protecția naturii și a păsărilor sălbatice, cu o vechime de peste 25 ani, cu specialiști ornitologi de top), s-a concretizat prin crearea unui centru de reabilitare finanțat de ambele organizații. Este o simbioză perfectă, din punctul nostru de vedere și sper că și ei se gândesc la fel. Avantajul nostru ar fi că noi nu trebuie să ne ocupăm de pacienții în curs de reabilitare, numai de actul medical în sine, iar ei, în schimb, nu trebuie să cheltuie bani pe medicamente și onorariul medicului veterinar. Momentan, se pare că este o relație viabilă. În paranteză vă spun, că la nașterea asociației un rol determinant a avut discuția cu președintele Milvus-ului (Papp Tamás) și Kelemen Márton (vice-președinte, cu o experință fantastică), lângă un vin, unde amândoi ne încurajau. Tamás mi-a zis că în viitorul apropiat poate că o să fie o preocupare zilnică, încurajare pe care eu am primit-o sceptic. Ulterior, trebuie să-i dau dreptate, rar trec zile fără să am contact cu animale sălbatice.
2. Lipsa interesului profesional. Foarte puțini medici veterinari se angajează să ajute pacienți sălbatici - din interes finaciar (nimeni nu decontează factura), de teama că nu sunt pregătiți pentru astfel de provocări, sau indiferența.
3. Legislația precară și lipsa ajutorului din partea statului. Nimeni nu așteaptă, pe nedrept, bani din fonduri guvernamentale și bani publici, deși avem grijă de fauna sălbatică (ce reprezintă patrimoniul național). Până acum, ca să ai un centru de reabilitare, trebuia să corespunzi cu cerințele unei grădini zoologice, ceea ce presupune multă birocrație, aprobări, rapoarte etc. Probabil din această cauză avem doar trei centre autorizate în țară (Visul Luanei- București, ACDB-Focșani și Milvus-Tg.Mureș), care se confruntă zilnic pe lângă și cu problema supraviețuirii și cu birocrația, necunoscut de publicul larg. La acest capitol, legile ar trebui armonizate cu beneficiile
Din fire sunt naiv și nu aștept să mi se deconteze cheltuielile noastre legate de o mierlă, dar salvarea unui urs (care are și o valoare exprimată în bani - 40.000 euro) ar trebui onorată, măcar cu plata cheltuielilor folosite. Pe lângă urs, avem și alte specii care ar trebui să aibă o susținere mult mai fermă din partea autorităților, fiind vorba de specii periclitate - de la șoimul dunărean (Falco cherrug), pâna la vipera de fâneață (Vipera ursinii rakonsiensis). Decontarea cheltuielilor legate de salvarea unor exemplare din această listă nu mi se pare că ar fi pe nedrept. Noi, în decursul anilor, am tratat exemplare din specii foarte rare, începând cu acvila de munte, codalb, șoim dunărean, vultur negru; și în acest moment răsfățăm un exemplar de vultur sur (dispărut de la noi ca specie cuibăritoare, de 70 de ani). Pe lângă acestea, avem peste 50 de urși salvați - pui orfani și exemplare scoase din lațurile braconierilor. Aceste eforturi au fost suportate din buzunarul nostru și de micile donații primite, mai mult de la prieteni. Un mic gest de susținere din partea autorităților ne-ar fi de mare ajutor.
În acest moment, când scriu, citesc un comunicat al Ministerului Mediului, unde mulțumește organizațiilor de profil pentru munca depusă în scopul salvării speciilor sălbatice. Faptul că recunoaște existența fenomenului, este deja un rezultat. Nu deschid șampania, dar totuși este un pas înainte.
4. Î: Activitatea dumneavoastră este sprijinită de comunitate?
R: Sprijinul cel mai mare vine din partea prietenilor de la Milvus Group. Fără contribuția lor, munca noastră ar fi numai pe jumătate făcută. Pe lângă faptul că ei sunt principalii furnizori de pacienți, au niște cunoștințe necesare despre oferirea unui mediu optim, potrivit speciei. Membrii Grupului Milvus sunt recunoscuți ca fiind experți în ornitologie (chiar elita din țară), dar au și specialiști în mamifere, amfibieni și reptile, chiar și ihtiolog. Împreună am reușit să construim țarcuri și voliere, în două locuri. Pacienții care necesită tratamente zilnice, rămân la cabinetul nostru, cele care necesită o supraveghere mai atentă, cu tratamente sporadice sunt plasate în adăpostul aflat în Tg. Mureș, iar cele care nu mai au nevoie de tratament, dar necesită o perioadă de reabilitare mai lungă, sunt duse la 30 km. de Tg.Mureș, la centrul de reabilitare. Aceasta, se află într-un sat micuț (cu 57 de locuitori), pe valea Nirajului, foarte liniștit, unde un localnic are grijă de pacienții noștrii. Acolo, printre altele, avem două voliere de mari dimensiuni, necesare reabilitării păsărilor de talie mare, unde pot să-și exerseze zborul, să recapete tonusul și volumul muscular, necesar eliberării. Din păcate, lipsa de spațiu este o problemă permanentă, am avea nevoie de cel puțin 5 voliere de această mărime, și chiar și cu astea, sunt convins că tot am avea perioade supraîncărcate.
5. Î: Ce specii de animale salvați prin intermediul asociației? Aveți o specie cu care vă întâlniți mai des?
R: 80-90% din pacientură sunt păsări sălbatice, restul fiind mamifere (urși, vulpi, arici, lilieci, dar am avut și vidră, castor, pisică sălbatică etc.) și reptile.
Din speciile de păsări, răpitoarele sunt cele mai frecvente (de zi și de noapte). Cred că șorecarul comun (Butteo butteo) și vânturelul roșu (Falco tinnunculus) țin capul de afiș, fiind specii foarte comune. Nici restul răpitorilor de zi nu lipsesc din meniu - acvilă de munte (Aquila chrysaetos), codalb (Haliaeetus albicilla), șoim dunărean (Falco cherrug), uligan pescar (Pandion haliaetus)+ diferite specii de ulii - păsărar, porumbar al rândunelelor.
Dintre speciile de bufnițe, cucuveua (Athene noctua) este net superioră, ciuful de pădure (Asio otus) este un musafir destul de des întâlnit, și sporadic; tratăm și huhurez mare (Strix uralensis), huhurez mic (Strix aluco), strigă (Tyto alba), ciuși (Otus scops). Am avut și buha mare(Bubo bubo) pe lista de pacienți, cu fractură de tibie, rezolvată cu succes.
O specie foarte drag nouă este barza albă (Ciconia ciconia) și barza neagră (Ciconia nigra). Nu neapărat pentru aportul adus natalității, dar este foarte iubit de oameni, ceea ce face ca pacientul să ajungă foarte rapid în mâna unui specialist. Oricine găsește o barză rănită imediat se interesează cum se poate ajuta, unde poate să trimită și de multe ori chiar se angajează să transporte. Cu cât mai repede ajunge pacientul la noi, cu atât cresc șansele de a salva. La acestea se mai adaugă că este o specie care suportă foarte bine stresul legat de tratamente, intervenții chirurgicale și prezența umană, în general. Acest lucru nu este valabil pentru păsările de talie mică, stresul poate să fie fatal, chiar și în cazul unor afecțiuni minore.
6. Î: Care este cel mai greu lucru când lucrați cu animalele sălbatice?
R: Pentru mine, cel mai greu a fost la început, pentru că lucram cu animale care n-au avut „carte de service”. Încet-încet, am reușit să strâng literatură de specialitate, să cunosc specialiști dornici să mă ajute și chiar și așa, trebuia să mai învăț în mod autodidact. Acest proces de învățare continuă și astăzi, și n-o să se termine niciodată.
În general, munca cu animalele sălbatice are însă o altă latură neplăcută, și anume că majoritatea cazurilor primite au deja o fază avansată a bolii, sau chiar complicații ale afecțiunii primare. Ca să reușească să pună mâna cineva pe un animal sălbatic, cu foarte puține excepții, presupune că individul respectiv este deja într-o fază avansată a unei boli, nefiind capabil să se eschiveze de contactul uman. La acesta se mai adaugă timpul pierdut, până ce ajunge la un specialist, care poate să însemne ore/zile și câteva sute de kilometrii. În astfel de cazuri, contactarea unui specialist poate să salveze viața animalului. Chiar și telefonic se pot da indicații prețioase, noi având rezultate notabile în multe cazuri, care nu necesitau intervenție veterinară în prima fază, dar putea oricine să stabilizeze starea pacientului. Hrănirea adecvată, repatrierea într-un loc corespunzător, stabilizarea membrului afectat (ca să nu se agraveze afecțiunea), asigurarea unui mediu propice etc., se pot comunica telefonic și pot fi foarte utile.
7. Î: Aveți un caz/întâmplare care v-a rămas în minte?
R: După mulți ani în domeniu, bineînțeles că am amintiri bogate, bune și rele. Nu sunt genul de om care să-și amintească numai de întâmplări cu happy-end. Dacă tot v-am mărturisit despre preferința mea de specie, decepția totală a fost suferința unui pui de urs, lovit de mașină, cu fractură de coloană, care s-a stins sub ochii mei și care a murit aproape în brațele mele, după o luptă de câteva zile. Singura consolare a fost că s-a făcut tot posibilul pentru salvarea puiului și drumul lui spre moarte a fost sub umbra analgezicelor, fără dureri și într-un comfort total.
Hazliu a fost când am dus acasă un pui de urs (necesita tratament de mai multe ori pe zi, chiar și noaptea) și care a făcut parte din familie, timp de o lună. Copii mei fiind mici, n-au putut să nu împărtășească știrea în grădiniță și am fost atenționat de educatoarea fiului meu, că băiatul începe să povestească despre un pui de urs, pe care îl ținem acasă. Până atunci fusese un băiat cuminte, foarte sincer, dar să avem grijă, că începe să fabuleze. Nici nu știam, ce ar fi corect:
- să recunosc că are un tată ciudat, care aduce acasă tot feluri de dihănii, chiar periculoase, sau
- să-l las în „căcat”, dar să salvez imaginea noastră, ca și părinți normali (soția mea este o adevărată parteneră în acest ciudat hobby, chiar cu o empatie mult mai mare decât mine și o mulțumesc pentru susținere).
8. Î: Dacă un student la medicină veterinară sau un proaspăt absolvent și-ar dori să se specializeze și să lucreze cu animalele sălbatice, care sunt pașii pe care credeți că ar trebui să-I urmeze? Ce calități credeți că ar trebui să îndeplinească?
R: Studenții care vor să ajute pe viitor ar fi bine să ia legătura cu organizațiile de profil cele mai apropiate. Pe cei din București, i-aș direcționa spre Visul Luanei (Ovidiu Roșu și echipa lui fac o muncă extraordinară; după părerea mea, el este vârful de lance, al acestei cauze). Cu specii răpitoare, se poate apela cu încredere la colegii de la Falconvet, Radu Boncea fiind un expert, clinica lui fiind o soluție și pentru animale exotice (prin Mihai Măcinic). Tot în București, Paul Chirana ar putea să fie de folos, prin experința lui. Dacă cineva este interesat de o entitate specializată pe o specie (drepneaua neagră), are o posibilitate unică în Europa, prin amicul nostru, Alex Stahl, un om foarte valoros, super drag nouă.
Studenții din Cluj sunt mai răsfățați, avândui pe Lucia Bel, Andrei Mihalca, Cosmin Mureșan (toți din sfera academică, dar cu experiență practică fantastică), dar și câțiva medici privați (pentru dr.Madaras Péter sau dr.Maneses Sándor nu este o noutate un pacient din fauna sălbatică)
Cei din Moldova, pot apela cu încredere la prietenii noștrii de la ACDB Focșani, sau la Inovet Care din Piatra Neamț, unde o să fie ajutați de o echipă pregătită, inimoasă și foarte altruistă.
Sincer, sunt foarte multe zone neacoperite din țară, dar dacă ne contactează cineva, poate că putem să oferim soluții - colaborăm cu mulți colegi care au afinitate pentru aceste cazuri, ne ajută cu primul ajutor sau chiar mai mult. În Timișoara, Oradea, Bistrița, Brașov, Reghin, Miercurea Ciuc, Odorhei putem să oferim contacte utile ale câtorva medici veterinari de încredere, dornici să ajute. Neapărat trebuie să amintesc și
“filiera” noastră din Arad, unde, prin dr. Sólyom Levente avem un specialist foarte util și săritor. Este genul de medic, care dacă se confruntă cu un caz mai deosebit, se urcă în mașină și apare în Tg. Mureș, cu pacientul sălbatic (deja “rezolvat” medical, apt pentru reabilitare, sau pentru a doua opinie). Când l-am cunoscut (prin 2014 sau 2015), a recunoscut că nu este un domeniu pe care să-l stăpânească, dar din dorința de a ajuta un caz nobil, vrea să colaboreze cu noi. De atunci, a reușit să salveze zeci de animale, vulturul sur pe care îl răsfățăm și acum, tot de la el provine. Dacă ar trebui să dau un exemplu de urmat pentru medicii care vor să colaboreze, cu siguranță portretul lui îmi vine în minte.
9. Î: Cum pot ajuta oamenii?
R: Un ajutor mare este deja că ne pasă și vrem să facem totul ca să salvăm individul respectiv. Restul depinde de cât de departe mergem pentru salvarea animalului. Apelurile de genul „am găsit un animal bolnav, v-am contactat, haideți să-l luați”- nu sunt viabile, noi din păcate nu avem posibilitatea să recuperăm toate animalele bolnave din țară. Dacă cineva se angajează se ne trimită/să aducă, noi preluăm oricând, la orice oră, în oricare zi la Tg. Mureș și facem tot posibilul pentru salvarea lui - fără să ținem cont de costurile medicale sau cele ce țin de reabilitare. Mai mult din păcate nu ne permitem, dar după cunoștințele mele, cam așa funcționează peste tot în lume.
Un exemplu de ajutor nespecialist, care îmi vine în minte rapid, ar fi o doctoriță din sfera umană din Cluj, care s-a angajat să transporte animalele rănite, trecute de acordarea primului ajutor, operate/tratate de colegii noștrii din Cluj, care necesită numai reabilitare, dar care nu beneficiează de transport. Săptămânal, de mai multe ori, ne livrează aceste animale, deși trebuie să facă o buclă de câteva zeci de kilometrii, lucrând și la un spital din Târnăveni (predarea se face contra cronometru, animalele sunt preluate în parcarea de la Promenada Mall, de obicei la ora 6-7 dimineața). Este un exemplu de urmat.
10. Î: Ca și asociație, ce planuri de viitor aveți?
R: Planul de viitor, ar fi finalizarea proiectului început cu Grupul Milvus în 2014-2015, și anume crearea unei rețele de medici veterinari care să acopere toată țara, capabili să ne ajute, cel puțin cu acordarea primului ajutor, imperios de necesar din punctul nostru de vedere. Dacă am găsi 2-3 medici, în fiecare județ, dispuși să devină voluntari la acest proiect, am fi cei mai fericiți. Acordarea “know-how”-ului încercăm să le oferim noi, prin work-shop-uri, având o anumită experiență și un program pilot, din 2019.
În ceea ce privește viitorul, eu sunt optimist. Studenții care vin la practică în cabinetul nostru, deși întâlnesc zeci de animale de companie zilnic, a doua zi, se interesează de starea pacientului sălbatic tratat în zilele precedente. În perioada „școala altfel”, suntem mai populari cu schimbarea bandajului unui vânturel decât cu o râie auriculară mișcând sub microscop sau bătăile cardiace fetale la o cățea gestantă examinată ecografic.
Pentru viitori medici veterinari, un singur sfat aș avea: merită să vă aventurați și pe această ramură a medicinii veterinare, presupune un mic efort logistic și financiar, dar satisfacțiile o să fie pe măsură.
Dacă doriți să aflați mai multe despre Asociația Vet's4Wild România sau să fiți la curent cu activitățile lor, le puteți vizita pagina de Facebook - https://www.facebook.com/Vets4WildRomania
Interviu editat de: Adomnică Otto Adelina
Design: Roxana Donisa
1. My name is Borka-Vitális Levente and I’m a veterinary medic practician in Târgu Mureș. I graduated from the faculty of Timișoara in 1998 and immediately after I finished my then-compulsory military service time I started working as a veterinarian. In my first years I was hired in a mixt praxis (with both farm animals and pets), and I became a partner in 2002, working only on pets. As I have friends who are biologists/ornithologists, some wild birds ended up on my consultation table from time to time, which I just had to help, due to two reasons: the first is that I was always fascinated by wild animals, and the second is that professional ethic dictated that I have to try and help these animals, since no one in our area had any affinity for such things.
As the casuistry became richer and richer, I tried to specialize, but in those times I couldn’t find anything on this topic anywhere in the country.
Taking advantage of knowing a foreign language (Hungarian, which is my mother tongue), I signed up for a post-university specialization course at the faculty of Budapest, a decision I will never regret. I had the chance of learning from an international team, world-renowned specialists. I, even as being unique, something “exotic” for them, outside of the target demographic (as the course was for the medics in Hungary), tied professional relationships (and even friendships, with some) with many lectors, with whom I keep in touch to this very day.
I inherited my passion for animals from my parents (although I am thoroughly convinced it is an atavism), who allowed me to keep animals around, regardless of their species (they could probably tell that at least around them I didn’t do anything too silly, because I wasn’t usually a good child). After that I realized that this permittivity of theirs was part of their strategy to get me to pick a profession – and it was a brilliant idea.
2. Q: What is Vets4Wild Romania?
A: With time, as I got more and more “wild patients”, I thought of doing it in a more organized way, by creating an association. Knowing that I had two colleagues with the same inclination as mine, I created it with the thought that “the more organized we are, the more efficient we can be”. Dr. Köbölkuti Lóránd and Dr. Szilágyi Csongor were very prompt, so we made the Vets4Wild association in 2012. As time proved, it was a very good idea, seeing as without it we couldn’t have made our work known and, inevitably, we couldn’t have been as efficient. Right now, the association is known to a decently large public, especially from our field (veterinarians, biologists, ornithologists, NGOs which are active in protecting nature etc.), but also to common people, who have got in contact with us every once in a while, with one or two cases.
The fundamental idea was to try and find, treat and rehabilitate wild animals in order to send them back into the wild, which is a way of thinking that we kept. In the last eight years of activity we succeeded in helping a few thousand wild animals, to which I can add the time I spent working on my own, which takes my personal active time in this field to about 13-14 years.
For me, a very important and decisive point was meeting Csaba Domokos (from the Milvus Group), the coordinator of a brown bear research project (Ursus arctos), back in 2008. He asked me to help with administering anaesthetics to some wild bear specimens that they captured, in order to place collars with GPS/GSM on them. The physical contact with these animals gave birth to feelings that cannot be described, which placed this species in my top animals list. I admit, having favourites in this line of work is not fair, but honesty forces me to make this confession. Working as a bear anaesthetist made me read, learn, and draw conclusions from my own experience and, last but not least, helped me meet colleagues with experience in this field. My interest toward bears took me to conferences and workshops, where the cream of the crop of the world experts on this topic was invited (from Europa and North America). My relations with the colleagues in this line of work (which is a select one, I would say, being filled with researchers, zoo medics or university professors) are very important and very useful.
The Milvus Group project I was talking about earlier is still active to this day, to which we can add the work we do to save individuals which are sick, wounded or caught in poachers’ traps or to save cubs who were orphaned for diverse reasons. Through this bear line of work I got to meet Bereczky Leonardo, who is in charge of the Orphaned Cubs Rehabilitation Centre in Bălan, which is the only one in Europe. Through him I got the chance to reach a relatively rich casuistry (different operations and treatments) and I want to thank him for his trust. I also got to know the people at ACDB Focșani, a very active NGO, very professional and with beautiful people. My friendship with them gave me the chance to see and treat more special species (lynx, otter), but the most important thing is the professional relation I have with them, for which I care very much.
3. Q: What do you think were the hardships you encountered in the beginning? Which are they now?
A: The hardships from back then are still here, in the current day.
First of all, we’re talking about the lack of an infrastructure, which is imperiously necessary to the rehabilitation process. Although we have made huge steps in that direction, there is still a lot to do. In the process of saving wild animals, the medical act is only one step. Complete success also means a period of rehabilitation, which can last for days, weeks, or years. This means a proper shelter, pens, bird lofts (in great numbers in our case, due to our “mileage”), dedicated personnel, financial resources, with the help of which we can feed the respective animals. We can treat them with the best medicine, operate them using the newest surgical technique, we can have great medical results, but, if rehabilitation leaves something to be desired, we can’t set the patient free anymore, which means wasted work and money, but, most importantly, a specimen lost for the wild fauna.
We, on the contrary, have a fantastic advantage. Our relations with the Milvus Group (a NGO for protecting nature and wild birds, with over 25 years of experience and top ornithology specialists) have materialized with the creation of a rehabilitation centre financed by both organizations. It is a perfect symbiosis, at least from our point of view, and we can only hope that they think of it in the same way. Our advantage is that we don’t have to take care of the patients which are rehabilitating, we only have to do the medical act itself, and they, in exchange, don’t have to spend money on medication and the veterinary medic fee. For the time being, it seems like a viable partnership. As a parenthesis, I have to tell that for the birth of this association, the discussion with the president and vice-president of Milvus (Papp Tamás and, respectively, Kelemen Márton, the latter having a fantastic experience), was the deciding factor, and it took place in the company of wine, where both of them were encouraging us. Tamás told me that in the near future it could become a daily preoccupation, which was an encouragement that I very sceptically accepted. Afterwards, I had to agree with him, as in there are very few days in which I make no contact with wild animals.
A second point is the lack of professional interest. Very few veterinarians take up this job of helping wild animals – out of financial reasons (no one gives expense account for this), out of fear that they are not yet ready for such challenges or out of indifference.
Thirdly, another hardship is represented by precarious legislation and the lack of help from the state. No one is unfairly waiting for money from government funds and public money, although we are taking care of the wild animals (which is national patrimony). Until now, in order to have a rehabilitation centre, you had to fulfil the requirements of a zoo, which means a lot of bureaucracy, approvals, reports etc. This is probably the main cause we only have three authorized centres in the entire country (Visul Luanei – Bucharest, ACDB – Focșani and Milvus – Târgu Mureș), which are faced daily with both the problem of survival and that of bureaucracy, unknown to most people. In regards to this, laws and benefits should be harmonized.
I am a naïve person at heart and I don’t expect to have my blackbird expenses put in an expense account, but saving a bear (which has a value that can be expressed in money – 40.000 euros) should be honoured, at least by paying back the expenses used. Alongside the bear, we have other species that should get a much firmer approach from the authorities, as they are endangered species – from the saker falcon (Falco cherrug) to the meadow viper (Vipera ursinii rakonsiensis). Having all of the expenses for saving such animals put in an expense account doesn’t seem like an unfair thing for me. We, along the years, have treated very rare species, starting from the mountain eagle, white-tailed eagle, saker falcon to the cinereous eagle (right now we’re indulging a griffon vulture, which has disappeared from us as a nesting species for 70 years). Other than these, we have saved over 50 bears so far – orphaned cubs and individuals that we took out of poachers’ traps. These efforts have been paid for from our own pockets and with the help of the small donations we got, mostly from friends. A little gesture of support from the authorities would mean a great deal to us.
In this moment, while I’m writing, I’m reading a communique by the Ministry of Environment, where it thanks the organizations of this sort for their work done for saving wild species. The fact that it is acknowledging the existence of this phenomenon is a result already. I won’t be opening the champagne just yet, but it is a step forward.
4. Q: Is your activity supported by the community?
A: The biggest, most important contribution comes from our friends from the Milvus Group. Without them, our work would only be half done. Alongside the fact that they are our main supplier of patients, they have the required knowledge for offering an optimum environment, according to the species. The members of the Milvus Group are recognized as being experts in ornithology (they’re actually the elite in this country), but they also have specialists in mammals, amphibians and reptiles, even ichthyologists. Together we managed to build pens and lofts in two places. The patients that require daily treatments remain at our practice, and the ones that need to be more carefully watched over, with more rarer treatments are being placed in the Târgu Mureș-located shelter, and the ones that do not require any more treatment, but who need a more ample period of rehabilitation are taken at around 30 km from Târgu Mureș, at the rehabilitation centre. It is located in a small village (with 57 residents), on the valley of Niraj, a very quiet place, where one of the locals is attending to our patients. There, among others, we have two large bird lofts, necessary for the rehabilitation of big birds, where they can practice flight, and regain the muscular tonus and volume required for them to be set free again. Unfortunately, the lack of space is permanent problem and we would need at least 5 of these bird lofts, and even with these I’m convinced that we would still have times when they would be overloaded.
5. Q: What species of animals do you save through your association? Do you have a species that you meet more often?
A: 80-90% of our patients are wild birds, the rest being mammals (bears, foxes, hedgehogs, bats, but we also had otters, beavers, wild cats etc.) and reptiles.
Out of the bird species, birds of prey are the most frequent clients (both diurnal and nocturnal ones). I believe that the protagonists are the common buzzard (Buteo buteo) and the common kestrel (Falco tinnunculus), as they are very… common species. Other diurnal raptors are also part of the “menu” – mountain eagle (Aquila chrysateos), white-tailed eagle (Haliaeetus albicilla), saker falcon (Falco cherrug), osprey (Pandion haliaetus), alongside different species of hawks – Eurasian sparrowhawk, Northern goshawk, Eurasian hobby.
Out of the owl species, the little owl (Athene noctua) is the most encountered one, while the long-eared owl (Asio otus) is also a fairly frequent guest. From time to time, we get the chance to treat Ural owls, tawny owls (Strix aluco), barn owls, Eurasian scops owls. We also had a Eurasian eagle-owl on our patient list, with a fractured tibia, which was subsequently successfully solved.
Two dear species to us are the white stork (Ciconia ciconia) and the black stork (Ciconia nigra). Not necessarily because of the contribution for natality, but they are very loved by people, which makes it so the patient gets to a specialist very quickly. Anyone who finds a wounded stork is immediately trying to find out how it can be helped, where can they send it and, in many cases, they even transport it themselves. The sooner the patients gets to us, the higher the chance it has to be saved. To these reasons we have to add that they are a species that take treatment-related, surgery-related and human presence related stress very well, in general. This isn’t true for small birds, as the stress can be fatal to them, even if they suffer from very minor afflictions.
6. Q: What is the most difficult thing when you are working with wild animals?
A: For me, it was more difficult in the beginning, because I was working with animals that didn’t have a “service book”. Slowly, but surely, I managed to amass specialty literature, to meet specialists who were willing to help me, but, even so, I still had to learn and teach myself. This process of continuous learning continues to this very day, and it won’t ever end.
In general, working with wild animals has another unpleasant side, which is that most of the cases we get are already in an advanced state of illness, or even have complications of the primary affliction. In order for someone to get their hands on a wild animal, with very few exceptions, it means that the specimen is already in an advanced state of an illness, and is incapable of dodging human contact. To this we add the time that is wasted until it gets to a specialist, which can mean hours/days and a few hundred kilometres. In cases like this, contacting a specialist can save the animal’s life. Even in a phone call one can give very important information, and we have notable results in many cases that didn’t need a veterinary intervention at first, as in anyone could stabilise the patient. Feeding them appropriately, setting them free in an adequate place, stabilizing the injured limb (in order to not let the affliction get worse), ensuring a proper environment are things that can be communicated during a phone call and can be very useful.
7. Q: Do you have any case or event that stuck into your memory?
A: After all these years working in the field, of course I have a lot of memories, both good and bad. I’m not that kind of person that remembers only the happy-endings. Since I have already confessed about my species preference, my total deception was a bear cub, hit by a car, that had a fractured spine and died under my watch, after a fight of a few days. My only consolation was that we did everything we could for the little bear, and his road to death was under the shadow of analgesics, so without pain and in total comfort.
An interesting situation happened when we took home a bear cub (that required treatment multiple times a day, and even during the night) that became part of the family for a month. My kids, since they were little, shared the news in their kindergarten, and the educator warned me that my kid started telling his friends that we have a bear cub that we keep at home. Until then, she said, he had been a good boy, but we must be careful because he is starting to fantasize. We didn’t even know what to do:
-admit that he has a weird father that brings home all sorts of creatures, even dangerous ones, or
-leave him “in deep shit”, but save our image as normal parents (my wife is a real partner in this weird hobby, and she has a much greater empathy than me, for which I am thankful to her).
8.Q: If a vet student or recent graduate would like to specialize in this field and work with wild animals, what do you think are the steps that he should follow? What are the skills that he needs?
A: Students that are willing to help should get in touch with the closest association of this kind. I would advise those in Bucharest to go to “Visul Luanei” (Dr. Ovidiu Rosu and his team do an extraordinary job, and in my opinion, he is the leading figure in this field). Those interested in predator species should get in contact with our colleagues from Falconvet, Dr. Radu Boncea is an expert and his clinic is a solution even to exotic animals (through Dr. Mihai Macinic). Also in Bucharest, Dr. Paul Chirana has great experience. If anyone is interested in a certain species, our friend Alex Stahl is a valuable person that is very deer to us.
Students in Cluj are a little spoiled, having Lucia Bel, Andrei Mihalca, Cosmin Muresan (all of them are in the academic sphere, but also have fantastic practical experience), and there are also some private practices (for Dr. Madaras Péter or dr.Maneses Sándor, having a wild patient isn’t a novelty).
Those in Moldova can confidently get in touch with our friends from ACDB Focsani, or Inovet Care from Piatra Neamt, where they can find a well prepared, passionate and very altruistic team.
Honestly, there are many uncharted territories on the map, but if someone contacts us, we can offer solutions – we work with many colleagues that have an affinity towards these cases, and that help with first-aid or even more. In Timisoara, Oradea, Bistrita, Brasov, Reghin, Miercurea Ciuc, Odorhei, we can offer useful contacts of dedicated and willing to help vets. I must also mention our “connection” in Arad, where, through dr. Sólyom Levente, we have a very useful and ready to help specialist. He is the type of person that, if confronted with a special case, gets in the car and appears in Tg. Mures with his wild patient (already “resolved” from a medical point of view, fit for rehabilitation or for a second opinion). Since I’ve met him (in 2014 or 2015), he has acknowledged that this is a field that he doesn’t master, but through his desire to help animals he is willing to collaborate with us. Since then, he has saved tens of animals, and our Griffon Vulture that we spoil now also comes from him. If I was to give an example to vets that want to collaborate with us, he is the one that comes through my mind first.
9. Q: How can people help?
A: A great help comes from caring in the first place, and by willing to do everything that you can in order to save the animal. The rest depends on how far you are willing to go in order to save it. The calls that say “we’ve found a sick animal, we’ve contacted you, and you must now come and pick it up” aren’t sustainable for us, because we don’t have the possibility to save every sick animal in the country. If anyone sends or brings the animal to us, in Tg. Mures, we are willing to do everything that we can, day or night, in order to save it – regardless of medical or rehabilitation costs. Unfortunately, we can’t afford more, but from my knowledge, this is the way it is in the whole world. An example of layperson help that comes through my mind is that of a human doctor in Cluj that took the mission to transport wounded animals that had been treated in Cluj and need rehabilitation but don’t benefit of transport. Several times every week, she brings us these animals, even though she must take a detour of some dozens of kilometers, because she also works at a hospital in Tarnaveni (so the “drop off” is being done against the clock in the parking lot of Promenada Mall at about 6-7 in the morning). She is definitely an example to follow.
10. Q: As an association, what are your plans for the future?
A: Our plan for the future would be finishing the project that we started in 2014-2015 together with Milvus Group, that aims to create a network of vets that can cover the whole country and be able to help at least with first aid, a project that is a must-do from my point of view. If we would find 2-3 doctors in every county, willing to become partners of this project, we would be the most grateful. We can give the “know-how”, through workshops, because we have some experience through a pilot program in 2019. Regarding future, I am optimistic. Students that come to volunteer in our practice, even though they get in contact with dozens of pets in a day, they always ask the following morning about the state of the wild animal that we had treated several days earlier. During “Scoala altfel” (a week dedicated to extracurricular activities that takes place each year in every school), we are more popular by changing the bandage of a Common Kestrel than by an auricular mange that’s moving under the microscope or by the fetal cardiac beats of a pregnant bitch that we examine through an ultrasound.
For future vets, I would have a single advice: it’s worth adventuring in this field of veterinary medicine, and even though it requires a small logistical and financial effort, the satisfactions are on-par.
If you want to see or to find out more about Vets4Wild, you can find them on facebook using this link - https://www.facebook.com/Vets4WildRomania
Comments